Archive for Februarie 2010

h1

8 lucruri după care tânjesc într-o Biserica

Februarie 26, 2010

8

Mi-este teamă de noul val de religie care a venit. A început în Statele Unite şi acum se răspândeşte. Este un fel de ezoterism al sufletului şi al minţii însoţit de fenomene ciudate. Mi-e teamă de orice nu necesită de curăţie de inimă şi neprihănire a conduitei în viaţa din partea individului.
Tânjesc de asemenea ca, prin îndurările blânde ale lui Cristos, să existe printre noi urmatoarele lucruri:
1. O simplitate frumoasă. Întotdeauna sunt precaut faţă de artificialitate şi complexitatea religiei. Aş vrea să văd simplitate. Domnul nostru Isus a fost unul dintre cei mai simpli oameni care a trait vreodată. Pur şi simplu, nu-L puteai implica în nimic formal. El a spus ce avea de spus la fel de frumos şi de natural precum cântă o pasăre dimineaţa în copac. Aceasta este ceea ce aş vrea să văd restaurat în biserici. Opusul acesteia este artificialitatea si complexitatea.

2. O dragoste creştinească radiantă. Îmi doresc să văd o restaurare a dragostei creştineşti care să radieze în aşa fel încât să fie imposibil să găseşti pe cineva care să vorbească cu asprime sau fără milă despre cineva sau cuiva. Aceasta necesită multa chibzuinţa şi multa rugaciune necontenită. Diavolul ar intra în convulsii. Ar fi atât de supărat şi aşa de dezamagit că ar sta îmbufnat ani în şir în iadul creat chiar de el. În această ultimă perioadă de moarte a dispensaţiunii
creştine ar trebui să existe un grup de creştini care să aibă dragoste radiantă, nişte oameni atât de iubitori încât să nu-i poţi face să vorbească nedrept şi fără milă.

3. Un sentiment de reverenţa plină de umilinţă. Sunt dezamăgit de faptul că venim la biserică fără sentimentul prezenţei lui Dumnezeu şi fără sentimentul reverenţei pline de umilinţa. Există religii false, secte religioase stranii şi secte ale creştinismului care cred că Îl ţin pe Dumnezeu într-o cutie şi atunci când se apropie de cutia aceea, simt o reverenţă plină de teamă şi de uimire. Binenţeles că tu şi eu vrem să fim izbaviţi de un asemenea păgânism sau de o asemenea sectă falsă. Dar am vrea de asemenea să vedem un grup de oameni care să fie ferm convins că Dumnezeu este cu ei – nu într-o cutie sau într-un biscuit, ci în mijlocul lor – să ştie că Isus Cristos este cu adevarat printre ei şi să aibă sentimentul reverenţei pline de umilintă atunci când se aduna împreună!.

4. O adiere a informalitaţii pline de bucurie. Marele predicator englez care a fost păstor timp de mulţi ani la capela Westminster din Londra – G. Chambal Morgan – şi-a lăsat biserica şi s-a dus în Ţara Galilor unde trezirea era în desfaşurare sub Evan Roberts la începutul secolului. A stat în acea ţară o vreme şi a absorbit slava ce ieşea de acolo. Am citit predica care a tinut-o congregatiei lui dupa aceea; a fost cea mai mustrătoare predică pe care a ţinut-o el vreodată.
Le-a spus:,,Cântările voastre sunt lipsite de bucurie, comportarea şi vorbirea sunt lipsite de bucurie şi nu aveţi acel avânt şi acea bucurie pe care am văzut-o în Ţara Galilor.”I-a sfătuit că au nevoie să ajungă într-un punct în care să-I cuprindă acea adiere a informalitaţii pline de bucurie.

5. Un loc în care fiecare să-i socotească pe ceilalţi mai buni decât pe ei însişi.
Ca urmare a acestui lucru, toţi ar trebui să dorească să slujească şi nimeni să nu caute să obţina o poziţie anume. Nimic nu e mai dureros de amuzant ca ambiţia în biserica lui Cristos. E ca şi cum un om, care ajunge într-o barcă de salvare datorită faptului că a fost salvat de la moarte în adâncurile oceanului, începe să se ambiţioneze pentru a deveni căpitanul micii bărcii în drumul acesteia de a-i salva pe cei ce sunt în ea. E ca şi cum un om ar vrea să pătrundă într-o zonă distrusă, lovită de cutremur în care oamenii mor, iar el se luptă pentru o poziţie înaltă acolo.

6. O sinceritate de copil. Iubesc copii datorită sinceritaţii lor incredibil de frumoase. Se uită la tine şi iţi spun cele mai simple lucruri posibile. Dacă ar fi puţin mai mari, ar roşii până în vârful urechilor, însă ei sunt absolute de neprefăcuţi. Îmi place să vorbesc cu ei, îmi place să vină la mine şi să stăm de vorbă, pentru ca înainte să plece întotdeauna îmi spun anumite lucruri. Dacă nu vrei să se afle ceva, nu spune celor micuţi, deoarece ei spun absolut orice. Nu au nimic de ascuns. Cred că, cu limitele cuvenite vârstei noastre adulte, ar trebui ca, din punct de vedere spiritual, să fim atât de neprefăcuţi încât să nu fie loc pentru duplicitate sau pentru nesinceritate.

7. O prezenţa a lui Cristos care să fie un miros placut de smirnă şi aloe. Când te obişnuieşti cu mirosul hainei Lui, nu mai vrei nimic mai puţin. Dacă nu ai mirosit niciodată smirnă sau aloea din plantele de fildeş putem să ne continuăm viaţa şi să nu tânjim după aşa ceva. Dar o singură adiere frumoasă a miresmei hainei Lui şi nu vom mai fi vreodata multumiţi cu ceva mai puţin!

8. Răspunsuri la rugăciuni.Minunile n-ar trebui să fie rar întâlnite. Nu sunt un predicator al miracolelor. Am fost în biserici în care se anunţau întâlniri în care urma să se înfăptuiască miracole. Dacă arunci o privire într-un ziar de sâmbătă, vei vedea din când în când pe cineva care ajunge în oraşul tău şi face următorul anunţ:,,Veniţi să vedeţi minuni\”.De acest fel de minuni nu-mi pasă.
Nu poţi să obţii un miracol aşa cum obţii o reacţie chimica. Nu poţi să obţii un miracol, aşa cum obţii cine ştie ce act de magie făcut de un magician pe scenă. Dumnezeu nu se vinde în mâinile magicienilor religioşi. Eu nu cred în acest fel de miracole. Cred în miracolele pe care Dumnezeu le dă oamenilor Lui care traiesc atât de aproape de El, încât răspunsurile la rugăciuni sunt obişnuite, iar minunile nu le sunt nefamiliale.
Johm Wesley nu şi-a permis niciodată să predice despre minuni, dar minuni care au urmat lucrarea lui John Wesley au fost de necrezut.Odată, trebuia să-şi împlinească o obligaţie, dar calul a început deodată să şchiopăteze şi nu a mai putut merge. Wesley s-a dat jos, a îngenunchiat lângă cal şi s-a rugat pentru vindecarea lui.A poi s-a urcat din nou şi a început să călăorească înspre locul în care trebuia să ajungă, fără ca animalul să mai şchiopăteze. Wesley nu a făcut reclamă acestei minuni şi nu a spus:\”O să ridicăm un cort mare şi o să facem miracolul cunoscut.” Dumnezeu pur şi simplu făcea aceste minuni pentru el.

Deşi Charles Spurgeon nu a predicat vindecarea, totuşi, în Londra s-au vindecat mai mulţi oameni ca răspuns la rugăciunile sale, decât a vindecat vreodată un doctor acolo. Despre acest fel de minuni vorbesc.

Asa ar trebui sa fie Biserica…

Anunțuri
h1

Crucea veche si crucea nouă-(modernă)

Februarie 25, 2010

Neanunţată şi prea puţin detectată, în cercurile evanghelice populare s-a strecurat o nouă cruce. Seamănă cu vechea cruce, dar este diferită. Asemănările sunt superficiale; deosebirile sunt fundamentale.

Din această cruce nouă a izvorât o nouă filosofie a vieţii creştine, iar aceasta a produs o nouă tehnică de evanghelizare – un nou tip de servicii divine şi un nou tip de predicare. Noul evanghelism foloseşte acelaşi limbaj ca şi cel vechi, dar conţinutul lui nu mai este acelaşi, iar accentele sunt altele. Crucea veche nu avea alianţe cu lumea. Pentru inima firească şi mândră a lui Adam ea însemna sfârşitul călătoriei. Ea producea efectul sentinţei impusă de legea de pe Sinai. Crucea nouă nu este opusă rasei umane; din contră, este un prieten amabil şi, înţeleasă corect, ea este izvorul pentru un ocean de distracţie şi plăcere inocentă. Ea îi permite lui Adam să trăiască fără deranj.

Motivaţia vieţii lui rămâne neschimbată; el trăieşte tot pentru propria lui plăcere, numai că acum se desfată cântând coruri şi privind filme religioase în loc de a cânta cântece sălbatice şi de a bea vodcă. Accentul este tot pe plăcere, deşi distracţia este acum la un nivel mai înalt, moral, dacă nu intelectual. Noua cruce încurajează o abordare nouă şi complet diferită a lucrării misionare. Evanghelistul nu cere lepădarea vieţii celei vechi înainte ca cea nouă să poată fi primită. El nu predică contraste, ci similitudini. El caută să atingă coarda interesului public, arătând că noua credinţă nu are pretenţii neplăcute; din contră, ea oferă tot ceea ce oferă lumea, doar la un nivel mai ridicat. Exact lucrurile după care aleargă o lume înnebunită de păcat sunt prezentate cu iscusinţă a fi exact lucrurile pe care le oferă evanghelia, doar că produsul religios este de o calitate mai bună.

Noua cruce nu îl sfâşie pe păcătos, ea doar îl redirecţionează. Ea îl călăuzeşte spre un mod de viaţă mai curat şi mai satisfăcător, salvându-i respectul de sine. Tipului declarativ ea îi spune: „Vino şi exprimă-te de partea lui Hristos.” Egoistului îi spune: „Vino şi laudă-te în Domnul.” Căutătorului de distracţii şi emoţii îi spune: „Vino şi bucură-te de satisfacţiile părtăşiei creştine.” Solia este împinsă în direcţia curentului la modă pentru a putea fi acceptată de public. Filosofia din spatele acestui gen de evanghelie poate fi sinceră, dar sinceritatea nu o poate salva de a fi falsă. Este falsă deoarece este oarbă. Ea pierde complet sensul crucii.

Crucea veche este simbolul morţii. Ea reprezintă sfârşitul abrupt, violent, al fiinţei umane. Omul din timpul Romei care îşi lua crucea şi pornea pe drumul ei spusese deja la revedere prietenilor lui. El nu se mai întorcea acasă. Pleca pe un drum fără întoarcere. Crucea nu cunoştea compromisuri, nu modifica nimic, nu excludea nimic; ea omora complet şi pentru totdeauna. Ea nu încerca să păstreze relaţii bune cu victima. Ea lovea cu forţă şi cruzime, iar când îşi termina treaba, omul nu mai era. Rasa lui Adam este sub sentinţa de moarte. Nu există înţelegere sau evadare. Dumnezeu nu poate accepta roadele păcatului, oricât de inocente sau frumoase ar părea ele în ochii omului.

Dumnezeu salveză individul lichidându-l şi apoi înviindu-l la o viaţă nouă. Evanghelia care trasează paralele între căile lui Dumnezeu şi căile oamenilor este falsă conform Bibliei şi crudă pentru sufletele ascultătorilor. Credinţa lui Hristos nu merge paralel cu lumea, ci o intersectează. Venind la Hristos, noi nu aducem vechea viaţă la un nivel mai înalt, ci o lăsăm la cruce. Bobul de grâu trebuie să cadă în pământ şi să moară. Noi, cei care predicăm evanghelia, nu trebuie să ne privim ca fiind agenţi de relaţii publice trimişi să aducă înţelegere între Hristos şi lume. Nu trebuie să ne imaginăm însărcinaţi să-L facem pe Hristos acceptabil lumii de afaceri, presei, sportului sau educaţiei moderne. Noi nu suntem diplomaţi, ci profeţi, iar mesajul nostru nu este un compromis, ci un ultimatum. Să predicăm vechea cruce, şi vom avea vechea putere!

h1

Dumnezeu cere totul sau nimic

Februarie 24, 2010

„Eşti sigur că doreşti să fii stăpânit de un Duh care cu toate că este pur, blând şi iubitor, totuşi va insista să fie Domn al vieţii tale? Eşti sigur că vrei ca personalitatea ta să fie luată în primire de Unul care va cere ascultare de Cuvânt? Care nu va tolera nici unul din păcatele eului în viaţa ta: iubirea de sine, autoindulgenţa sau cedare în faţa comodităţilor şi a plăcerilor? Care nu-ţi va permite să umbli semeţ, să te lauzi sau să faci paradă? Care va lua de la tine conducerea vieţii tale şi-Şi va rezerva dreptul suveran de a te pune la încercare şi a te disciplina? Care va îndepărta de la tine multe obiecte iubite care dăunează în ascuns sufletului tău?

Până ce nu poţi răspunde cu un doritor „da” la aceste întrebări, nu doreşti să fii umplut. Poate că doreşti emoţia puternică, victoria sau puterea, dar nu doreşti cu adevărat să fii umplut de Duh. Dorinţa ta este ceva mai mult decât un dor slab, dar nu este destul de curată pentru a plăcea lui Dumnezeu care cere totul sau nimic.”

h1

Divertismentul in biserică- o erezie evanghelică

Februarie 23, 2010

Inchinarea nu este distractie. „Oamenii vor sa vina la biserică şi vor să aibă parte de distracţie in timp ce sunt zidiţi. Distrează-mă şi zideşte-mă, dar fără să mă doară”. pag. 89

În zilele noastre vrem să facem spectacol din toate. Nu vrem ca Dumnezeu să lucreze ceva decât dacă poate face din lucrul respectiv o producţie teatrală. Vrem ca El să vină îmbrăcat în vestimentaţie actoricească, cu barbă şi baston. Vrem să joace un rol după propriile noastre idei. Unii dintre noi chiar pretind ca El să aranjeze şi un decor pitoresc şi jocuri de artificii!

Sunt apoi unii în aceste zile care depind de camioane întregi de accesorii care să le susţină mersul religios, iar eu sunt tentat să întreb: Ce vor face ei când nu vor mai beneficia de ajutorul ornamentelor inutile şi a diverselor accesorii? Camionul nu poate merge oriunde se duc ei…

O biserică hrănită cu senzaţii nu este deloc o biserică nou-testamentală. Dorinţa după stimulente de suprafaţă este un semn sigur al naturii decăzute şi Hristos a murit ca să ne elibereze tocmai de acest lucru. O mulţime curioasă de oameni lumeşti botezaţi, care aşteaptă în fiecare duminică o doză de stimulent quasi-religios care să le ridice moralul, nu are nici o legătură cu o adevărată adunare de creştini. Iar faptul că membrii ei îşi declară solemn credinţa lor nepieritoare în Biblie, nu schimbă cu nimic lucrurile. ”Nu orişicine îmi zice ‘Doamne, Doamne’ va intra în Împărăţia cerului, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în cer”.

Schleiermacher a susţinut că sentimentul de dependenţă se află la rădăcina oricărei închinări religioase şi că, indiferent la ce înălţime ar ajunge viaţa spirituală a cuiva, ea trebuie să pornească întotdeauna de la sentimentul profund al unei mari nevoi pe care numai Dumnezeu o poate împlini. Dacă acest sentiment al nevoii şi al dependenţei se află la rădăcina religiei omeneşti, nu este greu de înţeles de ce aşa de mulţi oameni se închină cu multă ardoare marelui zeu numit DIVERTISMENT. Căci sunt milioane de oameni care nu pot trăi fără divertisment; pentru ei, viaţa lipsită de distracţie este pur şi simplu intolerabilă. Ei aşteaptă cu nerăbdare binecuvântata uşurare oferită de profesionişti ai divertismentului şi de alte forme de narcotice psihologice, aşa cum un toxicoman aşteaptă să-şi ia doza zilnică de heroină. Fără aşa ceva, ei nu găsesc curajul necesar de a se confrunta cu viaţa.
Aceasta este cauza unei prăbuşiri foarte serioase în cercurile evanghelice. Ideea cultivării şi a exerciţiului, atât de scumpă sfinţilor de odinioară, nu mai are astăzi loc în peisajul general al religiei noastre. E ceva prea greoi, prea obişnuit. Vrem acum fascinaţie şi acţiuni pline de dramatism alert. O generaţie de creştini crescuţi printre butoane şi maşini automate, nu are răbdare să folosească metode mai lente şi mai puţin directe de a-şi atinge scopurile.
Încercăm să aplicăm în relaţia noastră cu Dumnezeu metodele acestui secol al tehnicii. Ne citim capitolul, avem un timp devoţional scurt şi apoi alergăm la treburile noastre, sperând să compensăm adânca noastră ruină spirituală participând la o întâlnire evanghelică sau ascultând o povestire palpitantă spusă de vreun aventurier religios, întors curând din depărtări.
Rezultatele tragice ale unei astfel de atitudini se văd peste tot în jurul nostru. Afecţiuni superficiale, folosofii religioase găunoase, preponderenţa elementului de divertisment în reuniunile evanghelice, glorificarea oamenilor, încrederea în lucrurile religioase exterioare, părtăşii quasi-spirituale, metode comerciale şi confundarea unui caracter dinamic cu puterea Duhului Sfânt. Acestea şi altele asemănătoare sunt simptomele unei afecţiuni maligne, ale unei maladii sufleteşti profunde şi grave.

Pastorii şi bisericile din vremea noastră agitată sunt obsedaţi de ispita de a urmări creşterea cu orice preţ şi de a asigura, prin inflaţie, ceea ce nu pot obţine printr-o creştere legitimă. Mulţimea amestecată cere cantitate şi nu îl iartă pe slujitorul care insistă asupra valorilor sănătoase şi permanente. Mulţi dintre slujitorii lui Dumnezeu sunt supuşi unei presiuni nemiloase din partea membrilor prost învăţaţi ai turmei lor, care dispreţuiesc metodele lor încete şi pretind rezultate rapide şi o recunoaştere populară, indiferent de calitate. Aceşti copii cântă în pieţe şi nu ne pot trece cu vederea afrontul pe care li-l facem refuzând să dansăm când fluieră ei sau să plângem când ei, în funcţie de capriciul lor, cântă o melodie tristă. Ei sunt avizi după senzaţii tari şi, întrucât nu mai îndrăznesc să le caute în teatru, pretind să le fie aduse în biserică…
Să ne rugăm ca Dumnezeu să trimită pocăinţă peste lume. Să ne rugăm ca El să trimită înapoi judecata de sine. Astăzi religia a devenit atât de populară, încât este prezentată la teatre, este cântată la radio şi în dansuri populare. E pur şi simplu încă o formă de divertisment. Noi, creştinii fundamentalişti şi evanghelici, nu vrem să credem adevărul despre noi înşine şi despre ce fel de oameni suntem. De aceea, avem o religie populară dar foarte puţină putere, deoarece există foarte puţină judecată de sine, foarte puţină pocăinţă şi foarte puţină părere de rău.
Scriitorii de odinioară vorbeau despre noaptea întunecată a sufletului. O vreme de pustiire. Un timp când pretutindeni în jurul nostru este întuneric. Dar noi azi suntem prea carnali pentru a lăsa inimile noastre să ajungă în întuneric dintr-o dorinţă puternică după Dumnezeu. Suntem atât de porniţi să fim fericiţi, încât, dacă nu putem fi fericiţi prin Duhul Sfânt, vom căuta să fim pe căile noastre. ”Rock and Rollers” religioşi! Vom ajunge cumva să fim fericiţi, dacă vom căuta asta cu tot dinadinsul. Poţi avea o astfel de fericire dacă o vrei, dar dacă nu o vrei, ba chiar eşti nemulţumit cu ea şi doreşti acea bucurie care vine din mormântul nou al lui Iosif, deschis acum pentru totdeauna, dacă vrei doar bucuria care vine de la Duhul Sfânt – un izvor de apă care să ţâşnească necurmat înăuntrul tău –

atunci e mai mult ca sigur că vei trece prin singurătate, prin întuneric interior şi printr-o disperare cu privire la tine însuţi şi te vei întreba ce s-a întâmplat cu tine, spunându-ţi: ”Oare m-am abătut de pe cale?” Nu, nu te-ai abătut, ci tu mergi înainte cu Dumnezeu!

Este o cruce pentru mine şi una pentru tine, o cruce pentru fiecare dintre noi.(relativismul- fiecare işi creează şi construieşte ce fel de model de Dumnezeu işi doreste, prin ce conceptii si definiţii ii plac, ce atribute le găseşte mai atrăgătore la Dumnezeu , acelea şi le insuşeşte şi propovăduieşte)
Iar acea cruce este subiectivă, interioară şi practică. Acea cruce este ceea ce ne luăm de bună voie – e grea, amară şi neplăcută; e ceea ce facem de dragul lui Hristos, suferind consecinţele şi dispre-ţuind ruşinea… Însă mişcarea evanghelică din care facem şi noi parte, spune:

”Lăsaţi crucea să-L omoare pe Isus; cât despre noi, vom continua să trăim, să fim fericiţi şi să ne simţim bine”.

Dar crucea de pe deal este transformată prin harul miraculos al Duhului Sfânt în crucea din inimă şi ea va deveni pentru noi crucea puterii.

Avem creştini superficiali, aroganţi, plini de cunoştinţe, laici, încrezători în sine, cu puţină afinitate faţă de Hristos şi de crucea Lui. Avem nişte persoane numai zâmbet, care se mişcă cu foarte multă dezinvoltură şi arată ca nişte amfitrioni ai unui spectacol. Şi totuşi, ei fac asta pentru Isus? Ipocriţii! ( bine că Tozer a murit…de el nu se mai ia nimeni). Nu fac asta deloc pentru Isus, ci acţionează din carnea lor, folosind biserica drept teatru, pentru că nu au ajuns încă în punctul în care un teatru adevărat să îi angajeze.
Motivul pentru care creştinii evanghelici apelează la aşa multe artificii, spectacole, scenete,filme şi dispozitive amuzante, precum şi la oameni renumiţi ca să-i însufleţească este faptul că le lipseşte bucuria Domnului. Un om fericit nu are nevoie de prea multe lucruri. Nu avem bucurie şi de aceea încercăm să ne-o producem singuri. Şi cred că Dumnezeu, în cerul Lui, este probabil mult mai bun şi mai răbdător în legătură cu acest lucru, decât sunt eu. Totuşi, cred că chiar şi lui Dumnezeu trebuie să-I fie foarte silă de ceea ce vede, şi anume, toate micile artificii pe care le folosim în încercarea de a fi fericiţi, când, de fapt, ne lipseşte izvorul fericirii care ar trebui să ţâşnească din interiorul nostru. Când izvorul bucuriei nu curge, noi încercăm să pictăm pompa pentru a obţine puţină veselie sau să fixăm clopoţei la mânerul vechii pompe, dar asta nu face nicidecum să ţâşnească apa.

Pentru că nu suntem închinători, risipim îngrozitor banii altor oameni. Batem pasul pe loc, învârtim roţile cu osiile pe butuci, consumând benzină şi făcând zgomot, dar nu ajungem nicăieri. Dumnezeu ne cheamă la închinare şi eu constat că aceasta lipseşte în Biserica Domnului Isus Hristos de astăzi. În loc de a fi închinători, noi suntem azi pe al doilea loc, după teatru, în oferirea de distracţii. Vreau să vă spun ceva:

Dacă doresc să văd un spectacol, ştiu unde pot vedea unul bun, realizat de personalităţi de primă mână, care îşi cunosc meseria. Dacă am poftă de un spectacol, mă îmbrac elegant şi merg la un teatru pentru a vedea un spectacol reuşit la Hollywood sau Londra, făcut de adevăraţi artişti.

Nu mă duc la biserică pentru a vedea o mulţime de cabotini punând în scenă un spectacol lipsit de valoare. Şi totuşi, aici am ajuns noi, cei din cercurile evanghelice. Este mai mult spectacol în cercurile evanghelice decât oriunde în altă parte…

Noi am incercat sa fim simpli, dar, in loc sa fim simpli, am simplificat doar lucrurile- nu am devenit noi simpli. Suntem sofisticati in teorii si exagerat de complecşi. pag. 90
….
Eu nu pot preciza cand voi muri.
Dar sper că nu voi mai trăi atâta incât să văd cum Dumnezeu va fi nevoit să-şi intoarcă faţa de la bărbaţi şi femei care au auzit adevărul Lui sfânt, dar l-au tratat cu uşurătate, cu nechibzuinţă şi l-au privit ca pe ceva amuzant, distractiv, ca pe un nonsens religios.

Biserica nu este pur si simplu o institutie religioasă. Nu este un teatru unde actorii sunt plătiţi pentru a amuza publicul. Ea este o adunare a păcătoşilor răscumpăraţi – oameni chemaţi la Christos şi insărcinaţi să răspândească fiecare! Evanghelia până la marginile pământului.

Autor:
A.W.Tozer – fragmente selective din cartea „Inchinare si distractie”

h1

Ce cultivi in inima ta?

Februarie 20, 2010

„O gradina neingrijita va fi in scurt timp biruita de buruieni.Inima care nu se ocupa de cultivarea adevarului si de smulgerea erorilor va deveni in scurt timp o salbaticie teologica !” A.W.Tozer