Archive for Martie 2010

h1

Fabricarea dumnezeului dupa dorintele noastre

Martie 16, 2010

„Much of our difficulty as seeking Christians stems from our unwillingness to take God as He is and adjust our lives accordingly. We insist upon trying to modify Him and bring Him nearer to our own image.” —A. W. Tozer

Anunțuri
h1

Artificialitatea este o boala a sufletului

Martie 13, 2010

„Cand eram tanar si abia incepeam sa observ scena umana, un lucru care m-a surprins puternic a fost artificialitatea predicatorilor. Lumea in care traiau ei era, mi se parea mie, departe de realitate.

Eu nu am crescut intr-o familie crestina, prin urmare nu am fost familiarizat cu limbajul religios conventional. De aceea, cand se intampla sa aud o predica, ascultam cu o ureche netocita de obisnuinta. Cat de ciudat imi sunau predicatorii, cat de artificial tonul lor si cat de nenaturala comportarea lor!

Si ei erau oameni, fara nici o indoiala, dar le lipsea complet candoarea si franchetea pe care le vedeam in ceilalti oameni. Lipsea abordarea indrazneata, de la om la om. Ei parea a se teme de ceva, desi nu puteam spune de ce anume, caci cu siguranta persoanele supuse, rabdatoare, aproape indiferente care ii ascultau erau destul de inofensive. Oricum, nimeni nu acorda multa atentie celor spuse de ei.

Si totusi, ei vorbeau cu atata precautie, parca pe un ton de scuza, incat aveai impresia ca ar fi preferat sa taca din cand in cand pe cativa dintre ei, am inteles semnificatia proverbului francez (desi nu l-am auzit decat cativa ani mai tarziu): „Exista trei sexe: masculin, feminin si cel al predicatorilor”.

Ei bine, eu sunt intru totul de partea predicatorilor si nu ma astept ca ei sa fie desavarsiti, dar sunt, de asemenea, intru totul in favoarea sinceritatii. Nu pot sa cred ca cineva care vorbeste cu precautie poate sa vorbeasca eficient. Timiditatea ii va zadarnici eforturile, lipsindu-le de orice putere.

Este adevarat ca Biserica a avut de suferit din partea oamenilor agresivi, care mai degraba s-ar fi batut decat sa se roage, dar a suferit mai mult din cauza predicatorilor timizi, care preferau sa fie amabili decat sa actioneze drept. Acestia din urma au produs mai mult rau, chiar si numai pentru motivul ca sunt asa de multi. Totusi eu nu cred ca trebuie sa alegem intre cele doua categorii. Este intru totul posibil a avea si dragoste, si curaj in acelasi timp, a fi si sinceri, si loiali.” Vorbirea voastra sa fie intotdeauna cu har, dreasa cu sare”. Coloseni 4:6

Absenta sarii face ca multe din predicile noastre  sa fie insipide si plictisitoare. „Poate fi mancat fara sare ceea ce este insipid? Sau are vreun gust albusul de ou”?

Poate ca scolile noastre teologice gresesc aici. Ele se lupta sa formeze predicatori care sa fie totul pentru toti oamenii, dar intr-un sens la care Pavel nu s-a gandit niciodata. Vor cu orice pret ca studentii lor sa fie cultivati si fac asta extragand din acestia toata sarea si lasand numai o dulceata si o lumina care, unora dintre noi, nu ne pare deloc a fi nici dulceata, nici lumina. Tot ce este natural, autentic,original este indepartat cat se poate de mult. Orice sunet strident e eliminat din vorbire, orice exprimare colturoasa este data la o parte cu grija.

Tanarul este invatat sa gesticuleze cu gratie, sa zambeasca imperceptibil si sa para cat mai cult. Limbajul direct pe care oamenii il folosesc in mod natural cand vorbesc unii cu altii, este inlaturat, fiind inlocuit cu un jargon confuz, ambiguu si bombastic. Rezultatul final este artificialitate si ineficienta ( lipsa de autenticitate).

Dar sa revin la experienta mea: prin indurarea lui Dumnezeu, mi s-a oferit posibilitatea, mai tarziu, sa aud un evanghelist  care era cu adevarat om si care le-a facut ascultatorilor lui complimentul de a-i considera si pe ei oameni. El stia ce voia sa spuna si o spunea fara teama; iar oamenii intelegeau spusele si sau le acceptau, sau le respingeau. Slava Domnului, multi dintre ei le-au acceptat.

Orice om care se ridica sa vesteasca Cuvantul trebuie sa vorbeasca cu ceva din autoritatea cutezatoare a Cuvantului insusi. Biblia este cartea dragostei supreme, dar, in acelasi timp , ea spune lucrurilor pe nume, cu toata franchetea. Scriitorii ei nu sunt niciodata neciopliti sau neamabili, dar sunt, in mod constant  onesti si pe deplin deschisi. Tot ce scriu ei este marcat de un mare sentiment al urgentei.  Ei sunt profund preocupati de decizii morale. Pe ei ii intereseaza mult mai mult gloria lui Dumnezeu si binele oamenilor decat protocolul.

Cineva ar putea fi tentat sa ii ofere sfaturi tanarului predicator, pentru a-l impieica sa devina un simplu furnizor de platitudini religioase artificiale, dar o analiza mai atenta arata cat de inutil ar fi acest lucru. L-ar putea indemna sa-i studieze pe cei mai buni scriitori si vorbitori, sa isi dea silinta sa fie original, sa cerceteze cu atentie lucrurile inainte de a vorbi despre el, sa evite cliseele, sa foloseasca un limbaj natural; dar aceasta inseamna a nu fi realist. Artificialitatea religioasa nu este o chestiune tehnica, ci una profund umana si spirituala. Este o boala a sufletului care nu poate fi vindecata decat de Medicul sufletelor.

Pentru a scapa de capcana artificialitatii, este necesar ca omul sa aiba o experienta personala si profunda cu Dumnezeu. El trebuie sa-I fie total consacrat lui Christos si sa aiba ungerea puternica a Duhului Sfant. Mai mult, el trebuie sa fie eliberat de frica de om. Atentia lui trebuie sa se concentreze asupra lui Dumnezeu, si nu asupra omului. El trebuie sa lase ca in predicile lui sa apara si tot ce ii este lui scump. In fiecare predica a lui trebuie sa lase afara tot ceea ce ii este scump lui. Trebuie sa predice astfel , incat sa-si puna in primejdie viitorul, slujba, chiar si viata. Trebuie sa lase in seama lui Dumnezeu consecintele si sa vorbeasca precum unul care nu va mai avea mult de vorbit pana cand va fi chemat la judecata. Daca procedeaza astfel, oamenii vor sti ca aud un glas, si nu doar un simplu ecou.”

h1

Pericole care il pandesc pe predicator -2-

Martie 7, 2010

6.O alta cursa in care predicatorul e in primejdie de a cadea este aceea ca el sa faca ceea ce nu implica efort, sa ia lucrurile usor. Stiu cat de delicat este acest subiect, si desi s-ar putea ca ceea ce scriu sa nu-mi aduca prieteni, sper sa ii poata influenta pe oameni in directia cea buna. Este usor pentru un pastor sa se transforme intr-un trandav privilegiat, un parazit social cu palma deschisa si privirea plina de asteptari. El nu are nici un sef prin apropiere; nu i se cere deseori sa respecte un program regulat, asa incat isi poate fauri un mod confortabil de viata, care sa ii permita sa trandaveasca, sa piarda vremea, sa se joace, sa dormiteze si sa umble incoace si incolo dupa cum ii place. Si multi fac tocmai asta.

Pentru a evita acest pericol,slujitorul ar trebui sa-si autoimpuna o viata de munca la fel de intensa ca si cea a unui taran, a unui student silitor sau a unui om de stiinta. Nici un om nu are dreptul la un mod de viata mai putin aspru decat acela al lucratorilor care il sustin.Nici un predicator nu are dreptul de a muri de batranete, daca munca grea i-ar grabi sfarsitul.

Totusi,probabil ca ar trebui sa spun ca unii oameni ai lui Dumnezeu au invatat sa munceasca din greu prin Duhul Sfant si, in felul acesta, au scapat atat de trandavie, cat si de moartea prin epuizare, ajungand sa traiasca pana la adanci batraneti. Astfel de oameni au fost Moise si Samuel in vremurile stravechi sau John Wesley, Episcopul Asbury, A.B.Simpson si pastorul Philpott din vremuri mai aproape de noi. Acestia au realizat fapte marete fara sa-si pericliteze trupurile, dar nu oricine a putut sa gaseasca secretul lor. Charles Finney a spus pe sleau ca un om al lui Dumnezeu isi poate grabi sfarsitul purtand poverile unei biserici apostate; el l-a disculpat pe predicator si a aruncat vina asupra bisericii. Fie ca suntem de acord cu el sau nu, totusi el ramane un om ale carui convingeri nu trebuie tratate cu usuratate.

Apoi, rodnicia oricarui slujitor poate fi puternic afectata de unul din cele doua pacate opuse: prea mare flexibilitate sau prea mare rigiditate. Intre aceste doua stanci se afla un canal adanc, limpede, si ferice de omul care il gaseste.

A te supune dorintelor unei biserici nespirituale in chestiuni de morala sau doctrina este un rau foarte mare; a modifica predica pentru a placea unui diacon carnal este un pacat profund; dar a refuza sa cedezi in chestiuni marunte dezvaluie un duh complet strain de ceea ce descrie Iacov in al treilea capitol al epistolei sale:”Dar intelepciunea de sus este intai curata, apoi pasnica, blanda,usor de induplecat, plina de indurare si de fapte bune, nepartinitoare si neprefacuta”.(v.17).

Raul unei rigiditati prea mari a fost observat de Thomas a Kempis:” Este adevarat ca, din propria vointa, fiecare face ceea ce este in acord cu placerile lui si este atras mai mult inspre cei care gandesc la fel ca el….dar, daca Dumnezeu este in mijlocul nostru, trebuie,uneori, sa incetam, de dragul pacii, sa ne tinem de propria noastra parere. Cine este atat de intelept, incat sa stie totul? Prin urmare nu fi prea increzator in propriul tau mod de a gandi, ci fii dispus sa asculti si parerile celorlalti”.

Ar mai trebui mentionate inca doua pericole pentru omul lui Dumnezeu; si acestea sunt opuse. Unul este acela de a fi imbatat de succes, iar celalalt este de a fi descurajat de esec.

Se poate ca cititorul va considera neinsemnate aceste lucruri, dar istoria slujirii crestine nu confirma o asemenea concluzie. Ele sunt extraordinar de periculoase si trebuie privite cu multa atentie. Unceicii s-au intors la Cristos plini de un entuziasm debordant si au spus: ” Doamne, chiar si demonii ni se supun in Numele Tau”.( Luca 10:17) si El le-a adus repede aminte de o alta fiinta care ingaduise ca succesul sa i se urce la cap. „Am vazut pe Satan cazand ca un fulger din cer” a spus El . „Totusi nu va bucurati de aceasta, ca duhurile vi se supun: ci bucurati-va ca numele voastre sunt scrise in ceruri”( Luca 10:17,18,20).

Nu e nevoie sa intram in detalii in legatura cu cel de-al doilea dintre aceste doua pericole gemene. Orice slujitor al Evangheliei stie ce greu este sa ramai spiritual atunci cand lucrarea pare neroditoare. Si totusi, i se cere sa se bucure in Domnul la fel de mult cand are un an rau, ca si atunci cand experimenteaza un mare succes.

Scopul meu nu este de a acuza sau de a subestima pe cineva, ci de a arata pericolele. Noi suntem cu totii obiecte ale urii rautacioase ale diavolului si suntem in siguranta numai in masura in care suntem gata sa ne umilim si sa acceptam ajutor unii de la altii, poate chiar de la unul care este la fel de slab si care se afla zilnic in pericol ca autor al acestor randuri.

h1

Pericole care il pândesc pe predicator -1-

Martie 7, 2010

Unele ocupatii prezinta riscuri inerente, precum cea de miner, de scafandru la mare adancime si de constructor de clopotnite. Oricine stie ca oamenii care practica aceste meserii se afla aproape tot timpul in pericol, cel putin intr-o oarecare masura. In comparatie cu acestea, lucrarea unui predicator ar parea ca nu implica absolut nici un pericol. In ce priveste pericolul fizic, ea se afla tocmai spre capatul listei si predicatorul este considerat unul dintre cei mai buni clienti ai oricarei societati de asigurari.

Si totusi slujirea cu Cuvantul este una dintre cele mai periculoase profesiuni. Ura diavolului fata de slujitorul umplut cu Duhul este inferioara doar aceleia pe care o are fata de Cristos Insusi. Nu este greu a descoperi sursa urii lui. Un slujitor consacrat al lui Cristos constituie o neplacere constanta pentru diavol, o amenintare la adresa imparatiei si stapanirii lui, o replica la cele mai bune argumente ale lui si o necurmata aducere aminte a apropiatei lui nimiciri. Nu este de mirare ca il uraste.

Satan stie ca doborarea unui profet al lui Dumnezeu este o victorie strategica pentru el, de aceea, zi si noapte, fara nici un ragaz, pune la cale tot felul de piedici si capcane ascunse pentru slujitor. Poate ca o figura de stil mai buna ar fi sageata otravitoare care numai isi paralizeaza victima,caci eu cred ca pe Satan il intereseaza mai putin omorarea fizica a predicatorului. Un slujitor ineficient, doar pe jumatate viu, este o reclama mai buna pentru iad decat un om bun mort. Astfel, pericolele care il pandesc pe predicator sunt mai degraba de ordin spiritual decat fizic, desi uneori vrajmasul actioneaza prin intermediul slabiciunii fizice pentru a ajunge la sufletul predicatorului.

Sunt intr-adevar, unele pericole foarte reale, din categoria celor grosolane, de care predicatorul trebuie sa se fereasca, si anume dragostea de bani si de femei. Dar pericolele mortale sunt cu mult mai subtile decat acestea. Sa ne concentram atentia asupra lor.

1.Printre altele, exista pericolul ca slujitorul sa gandeasca despre sine ca apartine unei clase privilegiate. Societatea noastra „crestina” tinde sa sporeasca acest pericol acordand slujitorului amvonului reduceri de preturi si alte favoruri; biserica insasi ii face un deserviciu omului lui Dumnezeu acordandu-i diferite titluri onorifice bombastice, in functie de cum le privesti.

Avand in vedere Numele cui Il poarta, acceptarea inconstient a sugestiei ca el apartine unei clase privilegiate este in mod deosebit nepotrivita pentru slujitorul lui Dumnezeu. Cristos a venit ca sa daruiasca, sa slujeasca, sa Se jertfeasca si sa moara; si El le-a spus ucenicilor Lui: ” Cum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi” ( Ioan 20:21). Predicatorul este un slujitor al Domnului si al oamenilor si este intr-un mare pericol moral cand uita acest lucru.

2. Un alt pericol este acela de a-si forma o atitudine de superficialitate in infaptuirea lucrarii Domnului. Obisnuinta poate da nastere la indiferenta, si asta chiar la altarul lui Dumnezeu. Ce lucru de temut este pentru un predicator atunci cand el ajunge sa fie obisnuit cu lucrarea lui, cand nu mai este patruns de un sentiment de veneratie, cand se obisnuieste cu lucrurile neobisnuite,cand isi pierde teama sfanta in prezenta Celui Preainalt si Sfant; cand, spus pe sleau, e putin plictisit de Dumnezeu si de lucrurile ceresti.

Daca cineva se indoieste ca se poate intampla asa ceva, sa citeasca Vechiul Testament si sa vada ca au fost perioade  cand preotii Domnului si-au pierdut sentimentul tainei divine si au devenit profani, chiar si atunci cand isi indeplineau indatoririle sfinte. Si istoria bisericii ne arata ca aceasta tendinta spre superficialitate nu a disparut odata cu disparitia randuielii vechi-testamentale. Exista printre noi preoti, predicatori si pastori lumesti care pazesc usile casei lui Dumnezeu pentru bani. Satan va avea de grija ca asemenea oameni sa continue sa existe, deoarece ei fac mult rau cauzei lui Dumnezeu decat daca ar putea face o armata de atei.

3. Exista de asemenea, pericolul ca predicatorul sau pastorul sa ajunga la o instrainare de starea spirituala reala a oamenilor. Aceasta ia nastere din natura crestinismului institutionalizat. Predicatorul se intalneste aproape in exclusivitate cu oameni religiosi, care isi controleaza purtarea cand sunt in prezenta lui. Ei au tendinta sa treaca peste ceea ce gandesc si sa fie, pe moment, genul de persoane pe care isi inchipuie ca el ii doreste a fi, in loc de a fi ceea ce sunt in realitate. Acest lucru creeaza o lume falsa, unde nimeni nu este el insusi, dar predicatorul traieste in ea deja de atata timp, incat o accepta ca reala.

Consecintele trairii intr-o asemenea lume artificiala sunt dezastruoase.Nu mai exista conversatii lejere, ci numai „conferinte”; nu mai sunt oameni obisnuiti, dintre aceia pe care Domnul nostru i-a iubit asa de mult, ci sunt numai „cazuri” si oameni cu „probleme”. Candoarea simpla,neafectata care s-a pierdut si biserica s-a transformat intr-o clinica religioasa. Duhul Sfant nu poate sa lucreze intr-o astfel de atmosfera si acest lucru este,in final, dezastruos, caci, fara El, lucrarea slujitorului devine paie, fan,trestie.

4. Exista apoi intotdeauna pericolul ca slujitorul sa isi piarda intelegerea fata de oameni; atitudinea lui devine abstracta si academica, astfel incat el iubeste omenirea fara sa-i iubeasca pe oameni. Cristos a fost tocmai la polul opus: El i-a iubit pe copilasi, pe vamesi, pe femeile stricate, pe bolnavi si i-a iubit in mod natural si individual. Omul care pretinde ca-l urmeaza pe Cristos nu ar trebui sa procedeze altfel.

5.Un alt pericol care il poate pandi pe predicator este ca acesta sa ajunga sa iubeasca mai degraba ideile religioase si filantropice decat pe sfinti si pacatosi. Este intru totul posibil sa simta pentru oamenii pierduti acelasi gen de afectiune detasata pe care naturalistul Fabre, de exemplu, a simtit-o pentru un stup de albine sau un musuroi de furnici negre. Ei sunt ceva de studiat, ceva de unde poti invata anumite lucruri, poate ceva pentru care e nevoie sa-ti oferi ajutorul, dar nu ceva pentru care sa te manhnesti, sa plangi sau sa mori.

Acolo unde aceasta atitudine castiga teren, se ajunge curand la un mod pretentios si pedant de a predica. Predicatorul presupune ca ascultatorii lui sunt la fel de familiarizati cu istoria, filosofia si teologia ca si el si, astfel iisi permite sa faca aluzii savante, referiri intamplatoare la carti si scriitori complet necunoscuti majoritatii oamenilor care il asculta si ia expresia nedumerita de pe fetele lor drept admiratie fata de inteligenta lui.

Nu pot nicidecum sa inteleg de ce oamenii religiosi continua sa accepte un asemenea lucru, ba sa mai si plateasca pentru el si sa-l sustina. Dar nu pot decat sa-l adaug la lunga lista de lucruri pe care nu le inteleg, si probabil nu le voi intelege niciodata.