Posts Tagged ‘evanghelici’

h1

Pericole care il pandesc pe predicator -2-

Martie 7, 2010

6.O alta cursa in care predicatorul e in primejdie de a cadea este aceea ca el sa faca ceea ce nu implica efort, sa ia lucrurile usor. Stiu cat de delicat este acest subiect, si desi s-ar putea ca ceea ce scriu sa nu-mi aduca prieteni, sper sa ii poata influenta pe oameni in directia cea buna. Este usor pentru un pastor sa se transforme intr-un trandav privilegiat, un parazit social cu palma deschisa si privirea plina de asteptari. El nu are nici un sef prin apropiere; nu i se cere deseori sa respecte un program regulat, asa incat isi poate fauri un mod confortabil de viata, care sa ii permita sa trandaveasca, sa piarda vremea, sa se joace, sa dormiteze si sa umble incoace si incolo dupa cum ii place. Si multi fac tocmai asta.

Pentru a evita acest pericol,slujitorul ar trebui sa-si autoimpuna o viata de munca la fel de intensa ca si cea a unui taran, a unui student silitor sau a unui om de stiinta. Nici un om nu are dreptul la un mod de viata mai putin aspru decat acela al lucratorilor care il sustin.Nici un predicator nu are dreptul de a muri de batranete, daca munca grea i-ar grabi sfarsitul.

Totusi,probabil ca ar trebui sa spun ca unii oameni ai lui Dumnezeu au invatat sa munceasca din greu prin Duhul Sfant si, in felul acesta, au scapat atat de trandavie, cat si de moartea prin epuizare, ajungand sa traiasca pana la adanci batraneti. Astfel de oameni au fost Moise si Samuel in vremurile stravechi sau John Wesley, Episcopul Asbury, A.B.Simpson si pastorul Philpott din vremuri mai aproape de noi. Acestia au realizat fapte marete fara sa-si pericliteze trupurile, dar nu oricine a putut sa gaseasca secretul lor. Charles Finney a spus pe sleau ca un om al lui Dumnezeu isi poate grabi sfarsitul purtand poverile unei biserici apostate; el l-a disculpat pe predicator si a aruncat vina asupra bisericii. Fie ca suntem de acord cu el sau nu, totusi el ramane un om ale carui convingeri nu trebuie tratate cu usuratate.

Apoi, rodnicia oricarui slujitor poate fi puternic afectata de unul din cele doua pacate opuse: prea mare flexibilitate sau prea mare rigiditate. Intre aceste doua stanci se afla un canal adanc, limpede, si ferice de omul care il gaseste.

A te supune dorintelor unei biserici nespirituale in chestiuni de morala sau doctrina este un rau foarte mare; a modifica predica pentru a placea unui diacon carnal este un pacat profund; dar a refuza sa cedezi in chestiuni marunte dezvaluie un duh complet strain de ceea ce descrie Iacov in al treilea capitol al epistolei sale:”Dar intelepciunea de sus este intai curata, apoi pasnica, blanda,usor de induplecat, plina de indurare si de fapte bune, nepartinitoare si neprefacuta”.(v.17).

Raul unei rigiditati prea mari a fost observat de Thomas a Kempis:” Este adevarat ca, din propria vointa, fiecare face ceea ce este in acord cu placerile lui si este atras mai mult inspre cei care gandesc la fel ca el….dar, daca Dumnezeu este in mijlocul nostru, trebuie,uneori, sa incetam, de dragul pacii, sa ne tinem de propria noastra parere. Cine este atat de intelept, incat sa stie totul? Prin urmare nu fi prea increzator in propriul tau mod de a gandi, ci fii dispus sa asculti si parerile celorlalti”.

Ar mai trebui mentionate inca doua pericole pentru omul lui Dumnezeu; si acestea sunt opuse. Unul este acela de a fi imbatat de succes, iar celalalt este de a fi descurajat de esec.

Se poate ca cititorul va considera neinsemnate aceste lucruri, dar istoria slujirii crestine nu confirma o asemenea concluzie. Ele sunt extraordinar de periculoase si trebuie privite cu multa atentie. Unceicii s-au intors la Cristos plini de un entuziasm debordant si au spus: ” Doamne, chiar si demonii ni se supun in Numele Tau”.( Luca 10:17) si El le-a adus repede aminte de o alta fiinta care ingaduise ca succesul sa i se urce la cap. „Am vazut pe Satan cazand ca un fulger din cer” a spus El . „Totusi nu va bucurati de aceasta, ca duhurile vi se supun: ci bucurati-va ca numele voastre sunt scrise in ceruri”( Luca 10:17,18,20).

Nu e nevoie sa intram in detalii in legatura cu cel de-al doilea dintre aceste doua pericole gemene. Orice slujitor al Evangheliei stie ce greu este sa ramai spiritual atunci cand lucrarea pare neroditoare. Si totusi, i se cere sa se bucure in Domnul la fel de mult cand are un an rau, ca si atunci cand experimenteaza un mare succes.

Scopul meu nu este de a acuza sau de a subestima pe cineva, ci de a arata pericolele. Noi suntem cu totii obiecte ale urii rautacioase ale diavolului si suntem in siguranta numai in masura in care suntem gata sa ne umilim si sa acceptam ajutor unii de la altii, poate chiar de la unul care este la fel de slab si care se afla zilnic in pericol ca autor al acestor randuri.

h1

Crucea veche si crucea nouă-(modernă)

Februarie 25, 2010

Neanunţată şi prea puţin detectată, în cercurile evanghelice populare s-a strecurat o nouă cruce. Seamănă cu vechea cruce, dar este diferită. Asemănările sunt superficiale; deosebirile sunt fundamentale.

Din această cruce nouă a izvorât o nouă filosofie a vieţii creştine, iar aceasta a produs o nouă tehnică de evanghelizare – un nou tip de servicii divine şi un nou tip de predicare. Noul evanghelism foloseşte acelaşi limbaj ca şi cel vechi, dar conţinutul lui nu mai este acelaşi, iar accentele sunt altele. Crucea veche nu avea alianţe cu lumea. Pentru inima firească şi mândră a lui Adam ea însemna sfârşitul călătoriei. Ea producea efectul sentinţei impusă de legea de pe Sinai. Crucea nouă nu este opusă rasei umane; din contră, este un prieten amabil şi, înţeleasă corect, ea este izvorul pentru un ocean de distracţie şi plăcere inocentă. Ea îi permite lui Adam să trăiască fără deranj.

Motivaţia vieţii lui rămâne neschimbată; el trăieşte tot pentru propria lui plăcere, numai că acum se desfată cântând coruri şi privind filme religioase în loc de a cânta cântece sălbatice şi de a bea vodcă. Accentul este tot pe plăcere, deşi distracţia este acum la un nivel mai înalt, moral, dacă nu intelectual. Noua cruce încurajează o abordare nouă şi complet diferită a lucrării misionare. Evanghelistul nu cere lepădarea vieţii celei vechi înainte ca cea nouă să poată fi primită. El nu predică contraste, ci similitudini. El caută să atingă coarda interesului public, arătând că noua credinţă nu are pretenţii neplăcute; din contră, ea oferă tot ceea ce oferă lumea, doar la un nivel mai ridicat. Exact lucrurile după care aleargă o lume înnebunită de păcat sunt prezentate cu iscusinţă a fi exact lucrurile pe care le oferă evanghelia, doar că produsul religios este de o calitate mai bună.

Noua cruce nu îl sfâşie pe păcătos, ea doar îl redirecţionează. Ea îl călăuzeşte spre un mod de viaţă mai curat şi mai satisfăcător, salvându-i respectul de sine. Tipului declarativ ea îi spune: „Vino şi exprimă-te de partea lui Hristos.” Egoistului îi spune: „Vino şi laudă-te în Domnul.” Căutătorului de distracţii şi emoţii îi spune: „Vino şi bucură-te de satisfacţiile părtăşiei creştine.” Solia este împinsă în direcţia curentului la modă pentru a putea fi acceptată de public. Filosofia din spatele acestui gen de evanghelie poate fi sinceră, dar sinceritatea nu o poate salva de a fi falsă. Este falsă deoarece este oarbă. Ea pierde complet sensul crucii.

Crucea veche este simbolul morţii. Ea reprezintă sfârşitul abrupt, violent, al fiinţei umane. Omul din timpul Romei care îşi lua crucea şi pornea pe drumul ei spusese deja la revedere prietenilor lui. El nu se mai întorcea acasă. Pleca pe un drum fără întoarcere. Crucea nu cunoştea compromisuri, nu modifica nimic, nu excludea nimic; ea omora complet şi pentru totdeauna. Ea nu încerca să păstreze relaţii bune cu victima. Ea lovea cu forţă şi cruzime, iar când îşi termina treaba, omul nu mai era. Rasa lui Adam este sub sentinţa de moarte. Nu există înţelegere sau evadare. Dumnezeu nu poate accepta roadele păcatului, oricât de inocente sau frumoase ar părea ele în ochii omului.

Dumnezeu salveză individul lichidându-l şi apoi înviindu-l la o viaţă nouă. Evanghelia care trasează paralele între căile lui Dumnezeu şi căile oamenilor este falsă conform Bibliei şi crudă pentru sufletele ascultătorilor. Credinţa lui Hristos nu merge paralel cu lumea, ci o intersectează. Venind la Hristos, noi nu aducem vechea viaţă la un nivel mai înalt, ci o lăsăm la cruce. Bobul de grâu trebuie să cadă în pământ şi să moară. Noi, cei care predicăm evanghelia, nu trebuie să ne privim ca fiind agenţi de relaţii publice trimişi să aducă înţelegere între Hristos şi lume. Nu trebuie să ne imaginăm însărcinaţi să-L facem pe Hristos acceptabil lumii de afaceri, presei, sportului sau educaţiei moderne. Noi nu suntem diplomaţi, ci profeţi, iar mesajul nostru nu este un compromis, ci un ultimatum. Să predicăm vechea cruce, şi vom avea vechea putere!