„Modern Evangelism” by A.W.Tozer

“To try to get souls saved at the expense of God is to cheat God of His glory and not get souls saved anyhow.” A. W. Tozer

Fabricarea dumnezeului dupa dorintele noastre

„Much of our difficulty as seeking Christians stems from our unwillingness to take God as He is and adjust our lives accordingly. We insist upon trying to modify Him and bring Him nearer to our own image.” —A. W. Tozer

Artificialitatea este o boala a sufletului

„Cand eram tanar si abia incepeam sa observ scena umana, un lucru care m-a surprins puternic a fost artificialitatea predicatorilor. Lumea in care traiau ei era, mi se parea mie, departe de realitate.

Eu nu am crescut intr-o familie crestina, prin urmare nu am fost familiarizat cu limbajul religios conventional. De aceea, cand se intampla sa aud o predica, ascultam cu o ureche netocita de obisnuinta. Cat de ciudat imi sunau predicatorii, cat de artificial tonul lor si cat de nenaturala comportarea lor!

Si ei erau oameni, fara nici o indoiala, dar le lipsea complet candoarea si franchetea pe care le vedeam in ceilalti oameni. Lipsea abordarea indrazneata, de la om la om. Ei parea a se teme de ceva, desi nu puteam spune de ce anume, caci cu siguranta persoanele supuse, rabdatoare, aproape indiferente care ii ascultau erau destul de inofensive. Oricum, nimeni nu acorda multa atentie celor spuse de ei.

Si totusi, ei vorbeau cu atata precautie, parca pe un ton de scuza, incat aveai impresia ca ar fi preferat sa taca din cand in cand pe cativa dintre ei, am inteles semnificatia proverbului francez (desi nu l-am auzit decat cativa ani mai tarziu): „Exista trei sexe: masculin, feminin si cel al predicatorilor”.

Ei bine, eu sunt intru totul de partea predicatorilor si nu ma astept ca ei sa fie desavarsiti, dar sunt, de asemenea, intru totul in favoarea sinceritatii. Nu pot sa cred ca cineva care vorbeste cu precautie poate sa vorbeasca eficient. Timiditatea ii va zadarnici eforturile, lipsindu-le de orice putere.

Este adevarat ca Biserica a avut de suferit din partea oamenilor agresivi, care mai degraba s-ar fi batut decat sa se roage, dar a suferit mai mult din cauza predicatorilor timizi, care preferau sa fie amabili decat sa actioneze drept. Acestia din urma au produs mai mult rau, chiar si numai pentru motivul ca sunt asa de multi. Totusi eu nu cred ca trebuie sa alegem intre cele doua categorii. Este intru totul posibil a avea si dragoste, si curaj in acelasi timp, a fi si sinceri, si loiali.” Vorbirea voastra sa fie intotdeauna cu har, dreasa cu sare”. Coloseni 4:6

Absenta sarii face ca multe din predicile noastre  sa fie insipide si plictisitoare. „Poate fi mancat fara sare ceea ce este insipid? Sau are vreun gust albusul de ou”?

Poate ca scolile noastre teologice gresesc aici. Ele se lupta sa formeze predicatori care sa fie totul pentru toti oamenii, dar intr-un sens la care Pavel nu s-a gandit niciodata. Vor cu orice pret ca studentii lor sa fie cultivati si fac asta extragand din acestia toata sarea si lasand numai o dulceata si o lumina care, unora dintre noi, nu ne pare deloc a fi nici dulceata, nici lumina. Tot ce este natural, autentic,original este indepartat cat se poate de mult. Orice sunet strident e eliminat din vorbire, orice exprimare colturoasa este data la o parte cu grija.

Tanarul este invatat sa gesticuleze cu gratie, sa zambeasca imperceptibil si sa para cat mai cult. Limbajul direct pe care oamenii il folosesc in mod natural cand vorbesc unii cu altii, este inlaturat, fiind inlocuit cu un jargon confuz, ambiguu si bombastic. Rezultatul final este artificialitate si ineficienta ( lipsa de autenticitate).

Dar sa revin la experienta mea: prin indurarea lui Dumnezeu, mi s-a oferit posibilitatea, mai tarziu, sa aud un evanghelist  care era cu adevarat om si care le-a facut ascultatorilor lui complimentul de a-i considera si pe ei oameni. El stia ce voia sa spuna si o spunea fara teama; iar oamenii intelegeau spusele si sau le acceptau, sau le respingeau. Slava Domnului, multi dintre ei le-au acceptat.

Orice om care se ridica sa vesteasca Cuvantul trebuie sa vorbeasca cu ceva din autoritatea cutezatoare a Cuvantului insusi. Biblia este cartea dragostei supreme, dar, in acelasi timp , ea spune lucrurilor pe nume, cu toata franchetea. Scriitorii ei nu sunt niciodata neciopliti sau neamabili, dar sunt, in mod constant  onesti si pe deplin deschisi. Tot ce scriu ei este marcat de un mare sentiment al urgentei.  Ei sunt profund preocupati de decizii morale. Pe ei ii intereseaza mult mai mult gloria lui Dumnezeu si binele oamenilor decat protocolul.

Cineva ar putea fi tentat sa ii ofere sfaturi tanarului predicator, pentru a-l impieica sa devina un simplu furnizor de platitudini religioase artificiale, dar o analiza mai atenta arata cat de inutil ar fi acest lucru. L-ar putea indemna sa-i studieze pe cei mai buni scriitori si vorbitori, sa isi dea silinta sa fie original, sa cerceteze cu atentie lucrurile inainte de a vorbi despre el, sa evite cliseele, sa foloseasca un limbaj natural; dar aceasta inseamna a nu fi realist. Artificialitatea religioasa nu este o chestiune tehnica, ci una profund umana si spirituala. Este o boala a sufletului care nu poate fi vindecata decat de Medicul sufletelor.

Pentru a scapa de capcana artificialitatii, este necesar ca omul sa aiba o experienta personala si profunda cu Dumnezeu. El trebuie sa-I fie total consacrat lui Christos si sa aiba ungerea puternica a Duhului Sfant. Mai mult, el trebuie sa fie eliberat de frica de om. Atentia lui trebuie sa se concentreze asupra lui Dumnezeu, si nu asupra omului. El trebuie sa lase ca in predicile lui sa apara si tot ce ii este lui scump. In fiecare predica a lui trebuie sa lase afara tot ceea ce ii este scump lui. Trebuie sa predice astfel , incat sa-si puna in primejdie viitorul, slujba, chiar si viata. Trebuie sa lase in seama lui Dumnezeu consecintele si sa vorbeasca precum unul care nu va mai avea mult de vorbit pana cand va fi chemat la judecata. Daca procedeaza astfel, oamenii vor sti ca aud un glas, si nu doar un simplu ecou.”

Pericole care il pandesc pe predicator -2-

6.O alta cursa in care predicatorul e in primejdie de a cadea este aceea ca el sa faca ceea ce nu implica efort, sa ia lucrurile usor. Stiu cat de delicat este acest subiect, si desi s-ar putea ca ceea ce scriu sa nu-mi aduca prieteni, sper sa ii poata influenta pe oameni in directia cea buna. Este usor pentru un pastor sa se transforme intr-un trandav privilegiat, un parazit social cu palma deschisa si privirea plina de asteptari. El nu are nici un sef prin apropiere; nu i se cere deseori sa respecte un program regulat, asa incat isi poate fauri un mod confortabil de viata, care sa ii permita sa trandaveasca, sa piarda vremea, sa se joace, sa dormiteze si sa umble incoace si incolo dupa cum ii place. Si multi fac tocmai asta.

Pentru a evita acest pericol,slujitorul ar trebui sa-si autoimpuna o viata de munca la fel de intensa ca si cea a unui taran, a unui student silitor sau a unui om de stiinta. Nici un om nu are dreptul la un mod de viata mai putin aspru decat acela al lucratorilor care il sustin.Nici un predicator nu are dreptul de a muri de batranete, daca munca grea i-ar grabi sfarsitul.

Totusi,probabil ca ar trebui sa spun ca unii oameni ai lui Dumnezeu au invatat sa munceasca din greu prin Duhul Sfant si, in felul acesta, au scapat atat de trandavie, cat si de moartea prin epuizare, ajungand sa traiasca pana la adanci batraneti. Astfel de oameni au fost Moise si Samuel in vremurile stravechi sau John Wesley, Episcopul Asbury, A.B.Simpson si pastorul Philpott din vremuri mai aproape de noi. Acestia au realizat fapte marete fara sa-si pericliteze trupurile, dar nu oricine a putut sa gaseasca secretul lor. Charles Finney a spus pe sleau ca un om al lui Dumnezeu isi poate grabi sfarsitul purtand poverile unei biserici apostate; el l-a disculpat pe predicator si a aruncat vina asupra bisericii. Fie ca suntem de acord cu el sau nu, totusi el ramane un om ale carui convingeri nu trebuie tratate cu usuratate.

Apoi, rodnicia oricarui slujitor poate fi puternic afectata de unul din cele doua pacate opuse: prea mare flexibilitate sau prea mare rigiditate. Intre aceste doua stanci se afla un canal adanc, limpede, si ferice de omul care il gaseste.

A te supune dorintelor unei biserici nespirituale in chestiuni de morala sau doctrina este un rau foarte mare; a modifica predica pentru a placea unui diacon carnal este un pacat profund; dar a refuza sa cedezi in chestiuni marunte dezvaluie un duh complet strain de ceea ce descrie Iacov in al treilea capitol al epistolei sale:”Dar intelepciunea de sus este intai curata, apoi pasnica, blanda,usor de induplecat, plina de indurare si de fapte bune, nepartinitoare si neprefacuta”.(v.17).

Raul unei rigiditati prea mari a fost observat de Thomas a Kempis:” Este adevarat ca, din propria vointa, fiecare face ceea ce este in acord cu placerile lui si este atras mai mult inspre cei care gandesc la fel ca el….dar, daca Dumnezeu este in mijlocul nostru, trebuie,uneori, sa incetam, de dragul pacii, sa ne tinem de propria noastra parere. Cine este atat de intelept, incat sa stie totul? Prin urmare nu fi prea increzator in propriul tau mod de a gandi, ci fii dispus sa asculti si parerile celorlalti”.

Ar mai trebui mentionate inca doua pericole pentru omul lui Dumnezeu; si acestea sunt opuse. Unul este acela de a fi imbatat de succes, iar celalalt este de a fi descurajat de esec.

Se poate ca cititorul va considera neinsemnate aceste lucruri, dar istoria slujirii crestine nu confirma o asemenea concluzie. Ele sunt extraordinar de periculoase si trebuie privite cu multa atentie. Unceicii s-au intors la Cristos plini de un entuziasm debordant si au spus: ” Doamne, chiar si demonii ni se supun in Numele Tau”.( Luca 10:17) si El le-a adus repede aminte de o alta fiinta care ingaduise ca succesul sa i se urce la cap. „Am vazut pe Satan cazand ca un fulger din cer” a spus El . „Totusi nu va bucurati de aceasta, ca duhurile vi se supun: ci bucurati-va ca numele voastre sunt scrise in ceruri”( Luca 10:17,18,20).

Nu e nevoie sa intram in detalii in legatura cu cel de-al doilea dintre aceste doua pericole gemene. Orice slujitor al Evangheliei stie ce greu este sa ramai spiritual atunci cand lucrarea pare neroditoare. Si totusi, i se cere sa se bucure in Domnul la fel de mult cand are un an rau, ca si atunci cand experimenteaza un mare succes.

Scopul meu nu este de a acuza sau de a subestima pe cineva, ci de a arata pericolele. Noi suntem cu totii obiecte ale urii rautacioase ale diavolului si suntem in siguranta numai in masura in care suntem gata sa ne umilim si sa acceptam ajutor unii de la altii, poate chiar de la unul care este la fel de slab si care se afla zilnic in pericol ca autor al acestor randuri.

Pericole care il pândesc pe predicator -1-

Unele ocupatii prezinta riscuri inerente, precum cea de miner, de scafandru la mare adancime si de constructor de clopotnite. Oricine stie ca oamenii care practica aceste meserii se afla aproape tot timpul in pericol, cel putin intr-o oarecare masura. In comparatie cu acestea, lucrarea unui predicator ar parea ca nu implica absolut nici un pericol. In ce priveste pericolul fizic, ea se afla tocmai spre capatul listei si predicatorul este considerat unul dintre cei mai buni clienti ai oricarei societati de asigurari.

Si totusi slujirea cu Cuvantul este una dintre cele mai periculoase profesiuni. Ura diavolului fata de slujitorul umplut cu Duhul este inferioara doar aceleia pe care o are fata de Cristos Insusi. Nu este greu a descoperi sursa urii lui. Un slujitor consacrat al lui Cristos constituie o neplacere constanta pentru diavol, o amenintare la adresa imparatiei si stapanirii lui, o replica la cele mai bune argumente ale lui si o necurmata aducere aminte a apropiatei lui nimiciri. Nu este de mirare ca il uraste.

Satan stie ca doborarea unui profet al lui Dumnezeu este o victorie strategica pentru el, de aceea, zi si noapte, fara nici un ragaz, pune la cale tot felul de piedici si capcane ascunse pentru slujitor. Poate ca o figura de stil mai buna ar fi sageata otravitoare care numai isi paralizeaza victima,caci eu cred ca pe Satan il intereseaza mai putin omorarea fizica a predicatorului. Un slujitor ineficient, doar pe jumatate viu, este o reclama mai buna pentru iad decat un om bun mort. Astfel, pericolele care il pandesc pe predicator sunt mai degraba de ordin spiritual decat fizic, desi uneori vrajmasul actioneaza prin intermediul slabiciunii fizice pentru a ajunge la sufletul predicatorului.

Sunt intr-adevar, unele pericole foarte reale, din categoria celor grosolane, de care predicatorul trebuie sa se fereasca, si anume dragostea de bani si de femei. Dar pericolele mortale sunt cu mult mai subtile decat acestea. Sa ne concentram atentia asupra lor.

1.Printre altele, exista pericolul ca slujitorul sa gandeasca despre sine ca apartine unei clase privilegiate. Societatea noastra „crestina” tinde sa sporeasca acest pericol acordand slujitorului amvonului reduceri de preturi si alte favoruri; biserica insasi ii face un deserviciu omului lui Dumnezeu acordandu-i diferite titluri onorifice bombastice, in functie de cum le privesti.

Avand in vedere Numele cui Il poarta, acceptarea inconstient a sugestiei ca el apartine unei clase privilegiate este in mod deosebit nepotrivita pentru slujitorul lui Dumnezeu. Cristos a venit ca sa daruiasca, sa slujeasca, sa Se jertfeasca si sa moara; si El le-a spus ucenicilor Lui: ” Cum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi” ( Ioan 20:21). Predicatorul este un slujitor al Domnului si al oamenilor si este intr-un mare pericol moral cand uita acest lucru.

2. Un alt pericol este acela de a-si forma o atitudine de superficialitate in infaptuirea lucrarii Domnului. Obisnuinta poate da nastere la indiferenta, si asta chiar la altarul lui Dumnezeu. Ce lucru de temut este pentru un predicator atunci cand el ajunge sa fie obisnuit cu lucrarea lui, cand nu mai este patruns de un sentiment de veneratie, cand se obisnuieste cu lucrurile neobisnuite,cand isi pierde teama sfanta in prezenta Celui Preainalt si Sfant; cand, spus pe sleau, e putin plictisit de Dumnezeu si de lucrurile ceresti.

Daca cineva se indoieste ca se poate intampla asa ceva, sa citeasca Vechiul Testament si sa vada ca au fost perioade  cand preotii Domnului si-au pierdut sentimentul tainei divine si au devenit profani, chiar si atunci cand isi indeplineau indatoririle sfinte. Si istoria bisericii ne arata ca aceasta tendinta spre superficialitate nu a disparut odata cu disparitia randuielii vechi-testamentale. Exista printre noi preoti, predicatori si pastori lumesti care pazesc usile casei lui Dumnezeu pentru bani. Satan va avea de grija ca asemenea oameni sa continue sa existe, deoarece ei fac mult rau cauzei lui Dumnezeu decat daca ar putea face o armata de atei.

3. Exista de asemenea, pericolul ca predicatorul sau pastorul sa ajunga la o instrainare de starea spirituala reala a oamenilor. Aceasta ia nastere din natura crestinismului institutionalizat. Predicatorul se intalneste aproape in exclusivitate cu oameni religiosi, care isi controleaza purtarea cand sunt in prezenta lui. Ei au tendinta sa treaca peste ceea ce gandesc si sa fie, pe moment, genul de persoane pe care isi inchipuie ca el ii doreste a fi, in loc de a fi ceea ce sunt in realitate. Acest lucru creeaza o lume falsa, unde nimeni nu este el insusi, dar predicatorul traieste in ea deja de atata timp, incat o accepta ca reala.

Consecintele trairii intr-o asemenea lume artificiala sunt dezastruoase.Nu mai exista conversatii lejere, ci numai „conferinte”; nu mai sunt oameni obisnuiti, dintre aceia pe care Domnul nostru i-a iubit asa de mult, ci sunt numai „cazuri” si oameni cu „probleme”. Candoarea simpla,neafectata care s-a pierdut si biserica s-a transformat intr-o clinica religioasa. Duhul Sfant nu poate sa lucreze intr-o astfel de atmosfera si acest lucru este,in final, dezastruos, caci, fara El, lucrarea slujitorului devine paie, fan,trestie.

4. Exista apoi intotdeauna pericolul ca slujitorul sa isi piarda intelegerea fata de oameni; atitudinea lui devine abstracta si academica, astfel incat el iubeste omenirea fara sa-i iubeasca pe oameni. Cristos a fost tocmai la polul opus: El i-a iubit pe copilasi, pe vamesi, pe femeile stricate, pe bolnavi si i-a iubit in mod natural si individual. Omul care pretinde ca-l urmeaza pe Cristos nu ar trebui sa procedeze altfel.

5.Un alt pericol care il poate pandi pe predicator este ca acesta sa ajunga sa iubeasca mai degraba ideile religioase si filantropice decat pe sfinti si pacatosi. Este intru totul posibil sa simta pentru oamenii pierduti acelasi gen de afectiune detasata pe care naturalistul Fabre, de exemplu, a simtit-o pentru un stup de albine sau un musuroi de furnici negre. Ei sunt ceva de studiat, ceva de unde poti invata anumite lucruri, poate ceva pentru care e nevoie sa-ti oferi ajutorul, dar nu ceva pentru care sa te manhnesti, sa plangi sau sa mori.

Acolo unde aceasta atitudine castiga teren, se ajunge curand la un mod pretentios si pedant de a predica. Predicatorul presupune ca ascultatorii lui sunt la fel de familiarizati cu istoria, filosofia si teologia ca si el si, astfel iisi permite sa faca aluzii savante, referiri intamplatoare la carti si scriitori complet necunoscuti majoritatii oamenilor care il asculta si ia expresia nedumerita de pe fetele lor drept admiratie fata de inteligenta lui.

Nu pot nicidecum sa inteleg de ce oamenii religiosi continua sa accepte un asemenea lucru, ba sa mai si plateasca pentru el si sa-l sustina. Dar nu pot decat sa-l adaug la lunga lista de lucruri pe care nu le inteleg, si probabil nu le voi intelege niciodata.

8 lucruri după care tânjesc într-o Biserica

Mi-este teamă de noul val de religie care a venit. A început în Statele Unite şi acum se răspândeşte. Este un fel de ezoterism al sufletului şi al minţii însoţit de fenomene ciudate. Mi-e teamă de orice nu necesită de curăţie de inimă şi neprihănire a conduitei în viaţa din partea individului.
Tânjesc de asemenea ca, prin îndurările blânde ale lui Cristos, să existe printre noi urmatoarele lucruri:
1. O simplitate frumoasă. Întotdeauna sunt precaut faţă de artificialitate şi complexitatea religiei. Aş vrea să văd simplitate. Domnul nostru Isus a fost unul dintre cei mai simpli oameni care a trait vreodată. Pur şi simplu, nu-L puteai implica în nimic formal. El a spus ce avea de spus la fel de frumos şi de natural precum cântă o pasăre dimineaţa în copac. Aceasta este ceea ce aş vrea să văd restaurat în biserici. Opusul acesteia este artificialitatea si complexitatea.

2. O dragoste creştinească radiantă. Îmi doresc să văd o restaurare a dragostei creştineşti care să radieze în aşa fel încât să fie imposibil să găseşti pe cineva care să vorbească cu asprime sau fără milă despre cineva sau cuiva. Aceasta necesită multa chibzuinţa şi multa rugaciune necontenită. Diavolul ar intra în convulsii. Ar fi atât de supărat şi aşa de dezamagit că ar sta îmbufnat ani în şir în iadul creat chiar de el. În această ultimă perioadă de moarte a dispensaţiunii
creştine ar trebui să existe un grup de creştini care să aibă dragoste radiantă, nişte oameni atât de iubitori încât să nu-i poţi face să vorbească nedrept şi fără milă.

3. Un sentiment de reverenţa plină de umilinţă. Sunt dezamăgit de faptul că venim la biserică fără sentimentul prezenţei lui Dumnezeu şi fără sentimentul reverenţei pline de umilinţa. Există religii false, secte religioase stranii şi secte ale creştinismului care cred că Îl ţin pe Dumnezeu într-o cutie şi atunci când se apropie de cutia aceea, simt o reverenţă plină de teamă şi de uimire. Binenţeles că tu şi eu vrem să fim izbaviţi de un asemenea păgânism sau de o asemenea sectă falsă. Dar am vrea de asemenea să vedem un grup de oameni care să fie ferm convins că Dumnezeu este cu ei – nu într-o cutie sau într-un biscuit, ci în mijlocul lor – să ştie că Isus Cristos este cu adevarat printre ei şi să aibă sentimentul reverenţei pline de umilintă atunci când se aduna împreună!.

4. O adiere a informalitaţii pline de bucurie. Marele predicator englez care a fost păstor timp de mulţi ani la capela Westminster din Londra – G. Chambal Morgan – şi-a lăsat biserica şi s-a dus în Ţara Galilor unde trezirea era în desfaşurare sub Evan Roberts la începutul secolului. A stat în acea ţară o vreme şi a absorbit slava ce ieşea de acolo. Am citit predica care a tinut-o congregatiei lui dupa aceea; a fost cea mai mustrătoare predică pe care a ţinut-o el vreodată.
Le-a spus:,,Cântările voastre sunt lipsite de bucurie, comportarea şi vorbirea sunt lipsite de bucurie şi nu aveţi acel avânt şi acea bucurie pe care am văzut-o în Ţara Galilor.”I-a sfătuit că au nevoie să ajungă într-un punct în care să-I cuprindă acea adiere a informalitaţii pline de bucurie.

5. Un loc în care fiecare să-i socotească pe ceilalţi mai buni decât pe ei însişi.
Ca urmare a acestui lucru, toţi ar trebui să dorească să slujească şi nimeni să nu caute să obţina o poziţie anume. Nimic nu e mai dureros de amuzant ca ambiţia în biserica lui Cristos. E ca şi cum un om, care ajunge într-o barcă de salvare datorită faptului că a fost salvat de la moarte în adâncurile oceanului, începe să se ambiţioneze pentru a deveni căpitanul micii bărcii în drumul acesteia de a-i salva pe cei ce sunt în ea. E ca şi cum un om ar vrea să pătrundă într-o zonă distrusă, lovită de cutremur în care oamenii mor, iar el se luptă pentru o poziţie înaltă acolo.

6. O sinceritate de copil. Iubesc copii datorită sinceritaţii lor incredibil de frumoase. Se uită la tine şi iţi spun cele mai simple lucruri posibile. Dacă ar fi puţin mai mari, ar roşii până în vârful urechilor, însă ei sunt absolute de neprefăcuţi. Îmi place să vorbesc cu ei, îmi place să vină la mine şi să stăm de vorbă, pentru ca înainte să plece întotdeauna îmi spun anumite lucruri. Dacă nu vrei să se afle ceva, nu spune celor micuţi, deoarece ei spun absolut orice. Nu au nimic de ascuns. Cred că, cu limitele cuvenite vârstei noastre adulte, ar trebui ca, din punct de vedere spiritual, să fim atât de neprefăcuţi încât să nu fie loc pentru duplicitate sau pentru nesinceritate.

7. O prezenţa a lui Cristos care să fie un miros placut de smirnă şi aloe. Când te obişnuieşti cu mirosul hainei Lui, nu mai vrei nimic mai puţin. Dacă nu ai mirosit niciodată smirnă sau aloea din plantele de fildeş putem să ne continuăm viaţa şi să nu tânjim după aşa ceva. Dar o singură adiere frumoasă a miresmei hainei Lui şi nu vom mai fi vreodata multumiţi cu ceva mai puţin!

8. Răspunsuri la rugăciuni.Minunile n-ar trebui să fie rar întâlnite. Nu sunt un predicator al miracolelor. Am fost în biserici în care se anunţau întâlniri în care urma să se înfăptuiască miracole. Dacă arunci o privire într-un ziar de sâmbătă, vei vedea din când în când pe cineva care ajunge în oraşul tău şi face următorul anunţ:,,Veniţi să vedeţi minuni\”.De acest fel de minuni nu-mi pasă.
Nu poţi să obţii un miracol aşa cum obţii o reacţie chimica. Nu poţi să obţii un miracol, aşa cum obţii cine ştie ce act de magie făcut de un magician pe scenă. Dumnezeu nu se vinde în mâinile magicienilor religioşi. Eu nu cred în acest fel de miracole. Cred în miracolele pe care Dumnezeu le dă oamenilor Lui care traiesc atât de aproape de El, încât răspunsurile la rugăciuni sunt obişnuite, iar minunile nu le sunt nefamiliale.
Johm Wesley nu şi-a permis niciodată să predice despre minuni, dar minuni care au urmat lucrarea lui John Wesley au fost de necrezut.Odată, trebuia să-şi împlinească o obligaţie, dar calul a început deodată să şchiopăteze şi nu a mai putut merge. Wesley s-a dat jos, a îngenunchiat lângă cal şi s-a rugat pentru vindecarea lui.A poi s-a urcat din nou şi a început să călăorească înspre locul în care trebuia să ajungă, fără ca animalul să mai şchiopăteze. Wesley nu a făcut reclamă acestei minuni şi nu a spus:\”O să ridicăm un cort mare şi o să facem miracolul cunoscut.” Dumnezeu pur şi simplu făcea aceste minuni pentru el.

Deşi Charles Spurgeon nu a predicat vindecarea, totuşi, în Londra s-au vindecat mai mulţi oameni ca răspuns la rugăciunile sale, decât a vindecat vreodată un doctor acolo. Despre acest fel de minuni vorbesc.

Asa ar trebui sa fie Biserica…

Crucea veche si crucea nouă-(modernă)

Neanunţată şi prea puţin detectată, în cercurile evanghelice populare s-a strecurat o nouă cruce. Seamănă cu vechea cruce, dar este diferită. Asemănările sunt superficiale; deosebirile sunt fundamentale.

Din această cruce nouă a izvorât o nouă filosofie a vieţii creştine, iar aceasta a produs o nouă tehnică de evanghelizare – un nou tip de servicii divine şi un nou tip de predicare. Noul evanghelism foloseşte acelaşi limbaj ca şi cel vechi, dar conţinutul lui nu mai este acelaşi, iar accentele sunt altele. Crucea veche nu avea alianţe cu lumea. Pentru inima firească şi mândră a lui Adam ea însemna sfârşitul călătoriei. Ea producea efectul sentinţei impusă de legea de pe Sinai. Crucea nouă nu este opusă rasei umane; din contră, este un prieten amabil şi, înţeleasă corect, ea este izvorul pentru un ocean de distracţie şi plăcere inocentă. Ea îi permite lui Adam să trăiască fără deranj.

Motivaţia vieţii lui rămâne neschimbată; el trăieşte tot pentru propria lui plăcere, numai că acum se desfată cântând coruri şi privind filme religioase în loc de a cânta cântece sălbatice şi de a bea vodcă. Accentul este tot pe plăcere, deşi distracţia este acum la un nivel mai înalt, moral, dacă nu intelectual. Noua cruce încurajează o abordare nouă şi complet diferită a lucrării misionare. Evanghelistul nu cere lepădarea vieţii celei vechi înainte ca cea nouă să poată fi primită. El nu predică contraste, ci similitudini. El caută să atingă coarda interesului public, arătând că noua credinţă nu are pretenţii neplăcute; din contră, ea oferă tot ceea ce oferă lumea, doar la un nivel mai ridicat. Exact lucrurile după care aleargă o lume înnebunită de păcat sunt prezentate cu iscusinţă a fi exact lucrurile pe care le oferă evanghelia, doar că produsul religios este de o calitate mai bună.

Noua cruce nu îl sfâşie pe păcătos, ea doar îl redirecţionează. Ea îl călăuzeşte spre un mod de viaţă mai curat şi mai satisfăcător, salvându-i respectul de sine. Tipului declarativ ea îi spune: „Vino şi exprimă-te de partea lui Hristos.” Egoistului îi spune: „Vino şi laudă-te în Domnul.” Căutătorului de distracţii şi emoţii îi spune: „Vino şi bucură-te de satisfacţiile părtăşiei creştine.” Solia este împinsă în direcţia curentului la modă pentru a putea fi acceptată de public. Filosofia din spatele acestui gen de evanghelie poate fi sinceră, dar sinceritatea nu o poate salva de a fi falsă. Este falsă deoarece este oarbă. Ea pierde complet sensul crucii.

Crucea veche este simbolul morţii. Ea reprezintă sfârşitul abrupt, violent, al fiinţei umane. Omul din timpul Romei care îşi lua crucea şi pornea pe drumul ei spusese deja la revedere prietenilor lui. El nu se mai întorcea acasă. Pleca pe un drum fără întoarcere. Crucea nu cunoştea compromisuri, nu modifica nimic, nu excludea nimic; ea omora complet şi pentru totdeauna. Ea nu încerca să păstreze relaţii bune cu victima. Ea lovea cu forţă şi cruzime, iar când îşi termina treaba, omul nu mai era. Rasa lui Adam este sub sentinţa de moarte. Nu există înţelegere sau evadare. Dumnezeu nu poate accepta roadele păcatului, oricât de inocente sau frumoase ar părea ele în ochii omului.

Dumnezeu salveză individul lichidându-l şi apoi înviindu-l la o viaţă nouă. Evanghelia care trasează paralele între căile lui Dumnezeu şi căile oamenilor este falsă conform Bibliei şi crudă pentru sufletele ascultătorilor. Credinţa lui Hristos nu merge paralel cu lumea, ci o intersectează. Venind la Hristos, noi nu aducem vechea viaţă la un nivel mai înalt, ci o lăsăm la cruce. Bobul de grâu trebuie să cadă în pământ şi să moară. Noi, cei care predicăm evanghelia, nu trebuie să ne privim ca fiind agenţi de relaţii publice trimişi să aducă înţelegere între Hristos şi lume. Nu trebuie să ne imaginăm însărcinaţi să-L facem pe Hristos acceptabil lumii de afaceri, presei, sportului sau educaţiei moderne. Noi nu suntem diplomaţi, ci profeţi, iar mesajul nostru nu este un compromis, ci un ultimatum. Să predicăm vechea cruce, şi vom avea vechea putere!

Dumnezeu cere totul sau nimic

„Eşti sigur că doreşti să fii stăpânit de un Duh care cu toate că este pur, blând şi iubitor, totuşi va insista să fie Domn al vieţii tale? Eşti sigur că vrei ca personalitatea ta să fie luată în primire de Unul care va cere ascultare de Cuvânt? Care nu va tolera nici unul din păcatele eului în viaţa ta: iubirea de sine, autoindulgenţa sau cedare în faţa comodităţilor şi a plăcerilor? Care nu-ţi va permite să umbli semeţ, să te lauzi sau să faci paradă? Care va lua de la tine conducerea vieţii tale şi-Şi va rezerva dreptul suveran de a te pune la încercare şi a te disciplina? Care va îndepărta de la tine multe obiecte iubite care dăunează în ascuns sufletului tău?

Până ce nu poţi răspunde cu un doritor „da” la aceste întrebări, nu doreşti să fii umplut. Poate că doreşti emoţia puternică, victoria sau puterea, dar nu doreşti cu adevărat să fii umplut de Duh. Dorinţa ta este ceva mai mult decât un dor slab, dar nu este destul de curată pentru a plăcea lui Dumnezeu care cere totul sau nimic.”

Divertismentul in biserică- o erezie evanghelică

Inchinarea nu este distractie. „Oamenii vor sa vina la biserică şi vor să aibă parte de distracţie in timp ce sunt zidiţi. Distrează-mă şi zideşte-mă, dar fără să mă doară”. pag. 89

În zilele noastre vrem să facem spectacol din toate. Nu vrem ca Dumnezeu să lucreze ceva decât dacă poate face din lucrul respectiv o producţie teatrală. Vrem ca El să vină îmbrăcat în vestimentaţie actoricească, cu barbă şi baston. Vrem să joace un rol după propriile noastre idei. Unii dintre noi chiar pretind ca El să aranjeze şi un decor pitoresc şi jocuri de artificii!

Sunt apoi unii în aceste zile care depind de camioane întregi de accesorii care să le susţină mersul religios, iar eu sunt tentat să întreb: Ce vor face ei când nu vor mai beneficia de ajutorul ornamentelor inutile şi a diverselor accesorii? Camionul nu poate merge oriunde se duc ei…

O biserică hrănită cu senzaţii nu este deloc o biserică nou-testamentală. Dorinţa după stimulente de suprafaţă este un semn sigur al naturii decăzute şi Hristos a murit ca să ne elibereze tocmai de acest lucru. O mulţime curioasă de oameni lumeşti botezaţi, care aşteaptă în fiecare duminică o doză de stimulent quasi-religios care să le ridice moralul, nu are nici o legătură cu o adevărată adunare de creştini. Iar faptul că membrii ei îşi declară solemn credinţa lor nepieritoare în Biblie, nu schimbă cu nimic lucrurile. ”Nu orişicine îmi zice ‘Doamne, Doamne’ va intra în Împărăţia cerului, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în cer”.

Schleiermacher a susţinut că sentimentul de dependenţă se află la rădăcina oricărei închinări religioase şi că, indiferent la ce înălţime ar ajunge viaţa spirituală a cuiva, ea trebuie să pornească întotdeauna de la sentimentul profund al unei mari nevoi pe care numai Dumnezeu o poate împlini. Dacă acest sentiment al nevoii şi al dependenţei se află la rădăcina religiei omeneşti, nu este greu de înţeles de ce aşa de mulţi oameni se închină cu multă ardoare marelui zeu numit DIVERTISMENT. Căci sunt milioane de oameni care nu pot trăi fără divertisment; pentru ei, viaţa lipsită de distracţie este pur şi simplu intolerabilă. Ei aşteaptă cu nerăbdare binecuvântata uşurare oferită de profesionişti ai divertismentului şi de alte forme de narcotice psihologice, aşa cum un toxicoman aşteaptă să-şi ia doza zilnică de heroină. Fără aşa ceva, ei nu găsesc curajul necesar de a se confrunta cu viaţa.

Aceasta este cauza unei prăbuşiri foarte serioase în cercurile evanghelice. Ideea cultivării şi a exerciţiului, atât de scumpă sfinţilor de odinioară, nu mai are astăzi loc în peisajul general al religiei noastre. E ceva prea greoi, prea obişnuit. Vrem acum fascinaţie şi acţiuni pline de dramatism alert. O generaţie de creştini crescuţi printre butoane şi maşini automate, nu are răbdare să folosească metode mai lente şi mai puţin directe de a-şi atinge scopurile.

Încercăm să aplicăm în relaţia noastră cu Dumnezeu metodele acestui secol al tehnicii. Ne citim capitolul, avem un timp devoţional scurt şi apoi alergăm la treburile noastre, sperând să compensăm adânca noastră ruină spirituală participând la o întâlnire evanghelică sau ascultând o povestire palpitantă spusă de vreun aventurier religios, întors curând din depărtări.

Rezultatele tragice ale unei astfel de atitudini se văd peste tot în jurul nostru. Afecţiuni superficiale, folosofii religioase găunoase, preponderenţa elementului de divertisment în reuniunile evanghelice, glorificarea oamenilor, încrederea în lucrurile religioase exterioare, părtăşii quasi-spirituale, metode comerciale şi confundarea unui caracter dinamic cu puterea Duhului Sfânt. Acestea şi altele asemănătoare sunt simptomele unei afecţiuni maligne, ale unei maladii sufleteşti profunde şi grave.

Pastorii şi bisericile din vremea noastră agitată sunt obsedaţi de ispita de a urmări creşterea cu orice preţ şi de a asigura, prin inflaţie, ceea ce nu pot obţine printr-o creştere legitimă. Mulţimea amestecată cere cantitate şi nu îl iartă pe slujitorul care insistă asupra valorilor sănătoase şi permanente. Mulţi dintre slujitorii lui Dumnezeu sunt supuşi unei presiuni nemiloase din partea membrilor prost învăţaţi ai turmei lor, care dispreţuiesc metodele lor încete şi pretind rezultate rapide şi o recunoaştere populară, indiferent de calitate. Aceşti copii cântă în pieţe şi nu ne pot trece cu vederea afrontul pe care li-l facem refuzând să dansăm când fluieră ei sau să plângem când ei, în funcţie de capriciul lor, cântă o melodie tristă. Ei sunt avizi după senzaţii tari şi, întrucât nu mai îndrăznesc să le caute în teatru, pretind să le fie aduse în biserică…

Să ne rugăm ca Dumnezeu să trimită pocăinţă peste lume. Să ne rugăm ca El să trimită înapoi judecata de sine. Astăzi religia a devenit atât de populară, încât este prezentată la teatre, este cântată la radio şi în dansuri populare. E pur şi simplu încă o formă de divertisment. Noi, creştinii fundamentalişti şi evanghelici, nu vrem să credem adevărul despre noi înşine şi despre ce fel de oameni suntem. De aceea, avem o religie populară dar foarte puţină putere, deoarece există foarte puţină judecată de sine, foarte puţină pocăinţă şi foarte puţină părere de rău.

Scriitorii de odinioară vorbeau despre noaptea întunecată a sufletului. O vreme de pustiire. Un timp când pretutindeni în jurul nostru este întuneric. Dar noi azi suntem prea carnali pentru a lăsa inimile noastre să ajungă în întuneric dintr-o dorinţă puternică după Dumnezeu. Suntem atât de porniţi să fim fericiţi, încât, dacă nu putem fi fericiţi prin Duhul Sfânt, vom căuta să fim pe căile noastre. ”Rock and Rollers” religioşi! Vom ajunge cumva să fim fericiţi, dacă vom căuta asta cu tot dinadinsul. Poţi avea o astfel de fericire dacă o vrei, dar dacă nu o vrei, ba chiar eşti nemulţumit cu ea şi doreşti acea bucurie care vine din mormântul nou al lui Iosif, deschis acum pentru totdeauna, dacă vrei doar bucuria care vine de la Duhul Sfânt – un izvor de apă care să ţâşnească necurmat înăuntrul tău –

atunci e mai mult ca sigur că vei trece prin singurătate, prin întuneric interior şi printr-o disperare cu privire la tine însuţi şi te vei întreba ce s-a întâmplat cu tine, spunându-ţi: ”Oare m-am abătut de pe cale?” Nu, nu te-ai abătut, ci tu mergi înainte cu Dumnezeu!

Este o cruce pentru mine şi una pentru tine, o cruce pentru fiecare dintre noi.(relativismul- fiecare işi creează şi construieşte ce fel de model de Dumnezeu işi doreste, prin ce conceptii si definiţii ii plac, ce atribute le găseşte mai atrăgătore la Dumnezeu , acelea şi le insuşeşte şi propovăduieşte)
Iar acea cruce este subiectivă, interioară şi practică. Acea cruce este ceea ce ne luăm de bună voie – e grea, amară şi neplăcută; e ceea ce facem de dragul lui Hristos, suferind consecinţele şi dispre-ţuind ruşinea… Însă mişcarea evanghelică din care facem şi noi parte, spune:

”Lăsaţi crucea să-L omoare pe Isus; cât despre noi, vom continua să trăim, să fim fericiţi şi să ne simţim bine”.

Dar crucea de pe deal este transformată prin harul miraculos al Duhului Sfânt în crucea din inimă şi ea va deveni pentru noi crucea puterii.

Avem creştini superficiali, aroganţi, plini de cunoştinţe, laici, încrezători în sine, cu puţină afinitate faţă de Hristos şi de crucea Lui. Avem nişte persoane numai zâmbet, care se mişcă cu foarte multă dezinvoltură şi arată ca nişte amfitrioni ai unui spectacol. Şi totuşi, ei fac asta pentru Isus? Ipocriţii! ( bine că Tozer a murit…de el nu se mai ia nimeni). Nu fac asta deloc pentru Isus, ci acţionează din carnea lor, folosind biserica drept teatru, pentru că nu au ajuns încă în punctul în care un teatru adevărat să îi angajeze.

Motivul pentru care creştinii evanghelici apelează la aşa multe artificii, spectacole, scenete,filme şi dispozitive amuzante, precum şi la oameni renumiţi ca să-i însufleţească este faptul că le lipseşte bucuria Domnului. Un om fericit nu are nevoie de prea multe lucruri. Nu avem bucurie şi de aceea încercăm să ne-o producem singuri. Şi cred că Dumnezeu, în cerul Lui, este probabil mult mai bun şi mai răbdător în legătură cu acest lucru, decât sunt eu. Totuşi, cred că chiar şi lui Dumnezeu trebuie să-I fie foarte silă de ceea ce vede, şi anume, toate micile artificii pe care le folosim în încercarea de a fi fericiţi, când, de fapt, ne lipseşte izvorul fericirii care ar trebui să ţâşnească din interiorul nostru. Când izvorul bucuriei nu curge, noi încercăm să pictăm pompa pentru a obţine puţină veselie sau să fixăm clopoţei la mânerul vechii pompe, dar asta nu face nicidecum să ţâşnească apa.

Pentru că nu suntem închinători, risipim îngrozitor banii altor oameni. Batem pasul pe loc, învârtim roţile cu osiile pe butuci, consumând benzină şi făcând zgomot, dar nu ajungem nicăieri. Dumnezeu ne cheamă la închinare şi eu constat că aceasta lipseşte în Biserica Domnului Isus Hristos de astăzi. În loc de a fi închinători, noi suntem azi pe al doilea loc, după teatru, în oferirea de distracţii. Vreau să vă spun ceva:

Dacă doresc să văd un spectacol, ştiu unde pot vedea unul bun, realizat de personalităţi de primă mână, care îşi cunosc meseria. Dacă am poftă de un spectacol, mă îmbrac elegant şi merg la un teatru pentru a vedea un spectacol reuşit la Hollywood sau Londra, făcut de adevăraţi artişti.

Nu mă duc la biserică pentru a vedea o mulţime de cabotini punând în scenă un spectacol lipsit de valoare. Şi totuşi, aici am ajuns noi, cei din cercurile evanghelice. Este mai mult spectacol în cercurile evanghelice decât oriunde în altă parte…

Noi am incercat sa fim simpli, dar, in loc sa fim simpli, am simplificat doar lucrurile- nu am devenit noi simpli. Suntem sofisticati in teorii si exagerat de complecşi. pag. 90
….
Eu nu pot preciza cand voi muri. Dar sper că nu voi mai trăi atâta incât să văd cum Dumnezeu va fi nevoit să-şi intoarcă faţa de la bărbaţi şi femei care au auzit adevărul Lui sfânt, dar l-au tratat cu uşurătate, cu nechibzuinţă şi l-au privit ca pe ceva amuzant, distractiv, ca pe un nonsens religios.

Biserica nu este pur si simplu o institutie religioasă. Nu este un teatru unde actorii sunt plătiţi pentru a amuza publicul. Ea este o adunare a păcătoşilor răscumpăraţi – oameni chemaţi la Christos şi insărcinaţi să răspândească fiecare! Evanghelia până la marginile pământului.

Autor:
A.W.Tozer – fragmente selective din cartea „Inchinare si distractie”

Ce cultivi in inima ta?

„O gradina neingrijita va fi in scurt timp biruita de buruieni.Inima care nu se ocupa de cultivarea adevarului si de smulgerea erorilor va deveni in scurt timp o salbaticie teologica !” A.W.Tozer